Importanța încrederii în sine în public speaking

Succesul unui discurs depinde în mare măsură de convingerea vorbitorului că are ceva important de spus. Visează imposibilul și vei realiza lucruri mărețe, spunea Napoleon. Când nu ești Napoleon, însă, a fi pur și simplu încrezător în tine fără niciun motiv este uneori mai greu decât ți-ai imagina. Rezerva de încredere în sine a fiecăruia cere să fie alimentată constant cu rezultate reale, pe care creierul le percepe ca pe niște dovezi ale valorii personale. Conform unui studiu psihologic recent, 99% din populația globului consideră că nu au nimic de spus în fața unui auditoriu. Interesant este că din restul de 1%, 99% chiar nu au ce transmite. Și cu toate acestea o fac!

Oratoria poate fi comparată cu un dans. Vorbitorul este (sau ar trebui sa fie, în mod ideal) bărbatul, partea conducătoare, indiferent de sexul propriu-zis al acestuia, iar publicul este femeia, partea care se lasă îndrumată. Publicul adoră să fie condus, complimentat, iubit, ca o femeie în timpul unui dans. Dar cum să îți conduci partenera dacă nu ai încredere în tine? Dacă ieși în față îngrozit, tremuri și te scuzi că nu stăpânești coregrafia?

Gândurile pe care le avem despre noi înșine ne modelează atât realitatea interioară, cât și realitatea exterioară. Prin urmare, ca să-ți dezvolți încrederea în sine, pentru început ar fi indicat să îți definești competențele și ulterior să practici suficient de mult pentru a-ți antrena abilitățile. Nimic mai simplu! Imaginația, oricât de bogată ar fi ea, nu va reprezenta niciodată o dovadă suficientă pentru creier. De asemenea, lecturile și discuțiile de tot felul sunt doar niște completări ce pot fi aduse acțiunilor, dar nu le înlocuiesc. Mintea dezvoltă încrederea în sine bazându-se pe o evaluare a realității. Uneori această evaluare este obiectivă, alteori nu.

Un obstacol major în calea dezvoltării încrederii în sine este incapacitatea de a observa dovezile propriei valori chiar și atunci când acestea abundă. De ce apare această tendință de a te subaprecia? Din cauza unor tipare mentale mai vechi – poate perfecționismul cultivat de părinți, poate prea multe comparații cu ceilalți.

Imaginați-vă că luați două exemplare din aceeași carte – să spunem, un roman, și două markere de culori diferite – roşu și galben. În timp ce citiți prima carte, subliniați cu roşu toate eșecurile pe care le-au trăit eroii romanului. În cazul celui de-al doilea exemplar, după ce îl recitiți, subliniați cu galben toate succesele personajelor. Avem două cărți identice. Una va fi însă plină de roşu, evidențiind partea negativă a fiecăruia dintre personaje. Cealaltă îi va ridica pe toți în slăvi în pasajele subliniate cu galben.

Existența noastră este plină de acțiuni, exact ca o carte. Iar mintea noastră marchează zilnic cu roşu sau galben fiecare capitol. Uneori colorăm cu roşu nu pentru că am fost incompetenți, ci doar pentru că pur și simplu ne-a picat în mână un marker roşu. Am fost prost dispus și în loc sa mă compar cu mine însumi, cel de ieri, m-am comparat cu cel mai bun din domeniu, cu cel mai inteligent, cel mai frumos, cel mai experimentat. Drept urmare, putem să ne subestimăm și apoi, din inerție, să mâzgălim totul cu roşu. Astfel, întreaga viață ți se poate înroşi și uiți că ție îți aparține mâna care colorează.

Un vorbitor aflat la început de drum se lamentează în general înainte de primele discursuri (în interior sau cu voce tare ): „Of! Ce mă fac? Nu vreau să vorbesc! Cine m-o fi pus?” Pentru el, vorbitul în public a fost asociat deja cu nemulțumirea. Acest lucru este oarecum  firesc. Este un disconfort natural care apare de fiecare dată când faci pentru prima dată o acțiune nouă.

Să zicem că vorbitorul nostru începător tocmai a avut o prestație bună. În interiorul lui a simțit totuși o stare de disconfort. După ce și-a încheiat discursul, s-a întors la locul lui și a început să ăși analizeze mai ales greșelile, să-și sublinieze discursul cu roşu… După cincisprezece minute a intervenit uitarea. Cu toate acestea, în subconștientul său s-a fixat formula: public speaking = disconfort înainte și după discurs. De aceea, cei mai mulți oameni asociază discursurile cu disconfortul și au tendința inconștientă de a le evita.
Am putea oare să acționăm în sens invers? Înainte și imediat după fiecare discurs să ne recompensăm  singuri cu distracție, laude și cadouri? La Toastmasters avem așa ceva sub formă de aplauze și evaluări constructive din partea colegilor. Însă este absolut vital ca vorbitorul să se felicite singur. În momentul în care ne extindem zona de confort, trebuie neapărat să ne lăudăm singuri, să ne bucurăm de noua acțiune întreprinsă. Astfel vom avea energie pentru a exersa în continuare, iar abilitățile de comunicare se vor dezvolta și ele în câteva săptămâni. Vorbitul in public este cum nu se poate mai inconfortabil, însă va fi inconfortabil pentru oricine numai primele… treizeci de ori. După care va intra în zona de confort, va deveni rutină, obișnuință.

Dragă viitor orator de elită, revenind la importanța mesajului transmis, te-ai putea întreba direct: discursul meu chiar îi va ajuta cu ceva pe cei din public? Cine știe… Pe unii îi va ajuta, pe alții, poate că nu. Și ce dacă! Nici măcar Smiley nu este pe gustul tuturor, deși este foarte simpatic și popular. În orice auditoriu se vor găsi persoane cărora le place și cărora nu le place Smiley. În orice auditoriu sunt oameni care te vor plăcea și oameni care nu te vor plăcea. În orice auditoriu! Și ce dacă? Tu ai face bine să crezi că pe tine te place toată lumea! De ce? Pentru că te avantajează să fii întotdeauna de partea ta. Gândește și vorbește despre tine numai de bine, pentru că de rău se va găsi întotdeauna cine să o facă.

După ce ți-ai construit o stimă de sine înaltă, restul nu este decât o chestiune de tehnică. Trebuie doar să te antrenezi suficient. În paralel îți poți șlefui abilitățile prin observarea altor vorbitori, și poți chiar copia și modela anumite tehnici preferate.

Si nu uita:

Dacă ai încredere în tine însuți, inspiri încredere altora. (Johann Wolfgang von Goethe)

Succes!
Autor: Len Phenoghen

One thought on “Importanța încrederii în sine în public speaking”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Cum să începi mai bine un discurs

Ți s-a întâmplat vreodată să auzi un discurs care începe de genul acesta? " Bună ziua! Numele meu este X...

Close